Justiția din România mai bifează o performanță: încă un dosar greu care reușește să se evapore exact la timp. De data aceasta, în prim-plan este Adrian Sârbu, fostul mogul din spatele imperiului media care a dominat ani la rând televiziunea și presa. După un proces care s-a întins pe mai bine de un deceniu, acuzațiile de evaziune fiscală de peste 4 milioane de euro au dispărut frumos din peisaj, nu pentru că s-ar fi lămurit definitiv vinovăția sau nevinovăția, ci pentru că a intervenit prescripția. La începutul lunii martie, Curtea de Apel București a confirmat decizia Tribunalului București din iunie 2025. Dosarul a fost invalidat și trimis înapoi la parchet. Problema este că, între timp, faptele s-au prescris. Cu alte cuvinte, statul român a reușit performanța de a plimba dosarul suficient de mult încât justiția să nu mai poată face nimic. Elegant, eficient și foarte… românesc.
În rechizitoriul din 8 iulie 2024, procurorii susțineau că prejudiciul depășea 4 milioane de euro în cadrul grupului Mediafax. Pentru astfel de sume, legea prevede pedepse cu închisoarea între 8 și 15 ani. Pe hârtie, desigur. În realitate, procedurile, amânările, contestațiile și restituirile de dosare par să fie mult mai puternice decât orice articol din Codul Penal. Prescripția ar fi intervenit în septembrie 2024. Între timp însă, dosarul a fost restituit parchetului, iar când s-a ajuns din nou la el, deja nu mai era nimic de făcut. Practic, ancheta nu mai poate continua. Nu pentru că adevărul ar fi fost stabilit definitiv, ci pentru că timpul a trecut. Iar timpul, în justiția română, pare uneori cel mai bun avocat.
Rămâne o întrebare simplă și incomodă: cum este posibil ca un proces să dureze 12 ani? Ce au făcut instituțiile statului în tot acest timp? Unde a stat dosarul atâția ani și de ce? Sunt întrebări la care, probabil, nu vom primi prea curând răspunsuri clare. În schimb, vom primi explicații tehnice, procedurale și foarte sofisticate despre cum funcționează sistemul. Trebuie spus clar: faptul că o faptă se prescrie nu înseamnă automat că persoana acuzată este nevinovată. Înseamnă doar că statul nu a reușit să finalizeze procesul la timp. Iar când statul pierde cursa cu propriile termene, rezultatul este același: dosarul se închide, iar adevărul rămâne undeva pe drum, probabil într-un sertar prăfuit.
În tot acest timp, cetățeanul obișnuit privește spectacolul cu un amestec de ironie și resemnare. Pentru că, atunci când vine vorba de dosare mari, de milioane de euro și de personaje influente, finalul pare de multe ori același: prescripție, proceduri și o liniște juridică perfectă. Dar poate că nu ar trebui să fim atât de critici. Până la urmă, sistemul funcționează exact cum trebuie: procesele merg înainte, dosarele circulă, magistrații muncesc, iar timpul își face treaba. Iar când totul se termină, rămânem cu concluzia clasică a justiției românești: nimeni nu e vinovat, pentru că nimeni nu mai poate fi judecat.
Și, desigur, nu putem încheia fără optimism. În România, există totuși o constantă care nu se prescrie niciodată: încrederea în pensiile speciale și speranța că, într-o zi, procesele importante vor ajunge la final înainte ca timpul să le învingă.
Leave a Reply