Monica Iacob-Ridzi taie și spânzură la Petroșani pentru ca fiica ei să câștige turnee de tenis. ”M-a sunat cu o seară înainte să-i zic lui taică-su să vândă meciul” / ”Dacă nu ascultă, nu mai are ce căuta la stadion vreodată”.
Fosta ministră Monica Iacob-Ridzi, care a făcut aproape trei ani de închisoare în dosarul ”2 Mai – Ziua Tineretului”, se ține din nou de manevre. Cel puțin așa reiese dintr-o anchetă jurnalistică potrivit căreia Ridzi și soțul ei, edil la Petroșani, taie și spânzură în acest oraș pentru a-și favoriza fiica în vârstă de 12 ani să câștige turnee de tenis. Fosta ministră ar fi aranjat personal trucarea tablourilor din competiții, astfel încât fata cuplului să aibă un traseu cât mai ușor, și ar fi cerut, printr-un interpus, ca o campioană națională să se lase învinsă. Monica Iacob-Ridzi a contraatacat, afirmând, printre altele, că ancheta respectivă ar arăta ”rușinea și disperarea” celor care ”atacă un copil pentru a lovi în părinți”. Totuși, faptele descrise indică faptul că cei doi soți fac tot ce le stă în putință pentru ca fiica lor, Maria Sara, să câștige, iar dacă în finală aceasta întâlnește o adversară net superioară, se fac presiuni pentru ca sportiva să cedeze victoria.
Concluzia noastră: se spune că oamenii au în comportamentul lor gena de a deveni lideri. Totuși, atunci când ajung în politică, mulți confundă liderul cu stăpânul, iar granița dintre a conduce și a domina se estompează. Astfel, din oameni obișnuiți ajung politicieni, dar puțini mai reușesc să rămână „oameni”. Cazul de față reflectă politica de tranziție, prost înțeleasă în România în cei peste 36 de ani de la Revoluția din decembrie ’89, unde ideea de leadership a fost adesea înlocuită cu cea de putere.
P.S. Cazul fostului ministru al Tineretului și Sportului, Monica Iacob-Ridzi, după condamnarea și ispășirea pedepsei, este văzut de unii ca dovadă că anumite reflexe de „stăpân” nu dispar ușor. Nu mai vorbim aici despre partide, ci despre caracter, educație, respect și egalitatea de șanse. Cu astfel de mentalități de tip „vătaf”, apare impresia că dispare competiția corectă, inclusiv în sport sau în spațiul public. Într-o astfel de societate, mulți ajung să creadă că puterea se moștenește și se păstrează, iar oamenii obișnuiți trebuie doar să își accepte locul, fără șanse reale de egalitate.
Morala: în comunism exista o zicală care, din păcate, pare actuală și astăzi în România: „Fiii șefilor noștri vor fi șefii fiilor noștri”. Ea sugerează ideea de continuitate a privilegiilor și a puterii, transmisă din generație în generație. Astfel, meritul și competența ajung uneori să conteze mai puțin decât apartenența, iar egalitatea de șanse rămâne mai mult un ideal decât o realitate.
Leave a Reply