Văzând-o pe Elena Udrea atât de cuprinsă de fiorul grijii pentru economia românească, aproape că îți vine să cauți batista, nu pentru a-ți șterge vreo lacrimă de emoție, ci pentru a stăpâni un hohot de râs amar. Este de-a dreptul fascinant cum memoria politică suferă de amnezii selective exact atunci când personajele principale trec de la butoanele puterii la statutul de comentatori de ocazie. Pe vremea când „Blonda de la Cotroceni” îi șoptea la ureche lui Zeus sau dădea tonul în orchestra PDL-istă, industria românească nu părea să-i provoace insomnii, decât poate prin prisma modului în care resursele puteau fi „dezvoltate” în direcția potrivită. Regretul care răzbate astăzi printre rânduri nu pare a fi unul legat de soarta muncitorului de rând, ci mai degrabă o frustrare metafizică: aceea că marii mamuți industriali, aflați acum în mâini străine, nu au ajuns în portofoliul vreunui „băiat deștept” din anturajul de partid care făcea legea sub sigla portocalie.
Pe scurt, când țara se vindea la preț de fier vechi, doamna Udrea nu plângea de mila uzinelor, ci își număra poșetele de lux, plătite din banii adunați prin ministere. E greu să ne mai păcălească acum cu grija pentru popor, când știm toți că „dezvoltarea” a însemnat doar milioane în conturile ei, nu fabrici salvate pentru noi. În timp ce oamenii de afaceri adevărați investesc în viitor, parveniții noștri au investit în haine scumpe și figuri de salvatori. Una e să fii patriot și alta e să fii doar o „vedetă” care a uitat cum a tăiat și a spânzurat prin economia României cât a fost la ciolan.
Leave a Reply