Este fascinant și, în același timp, de-a dreptul obositor să privești spectacolul victimizării în care Ancuța Alexandrescu a ales să pozeze recent pe rețelele de socializare. Într-o postare plină de patos, ne explică cum este ea ținta unor atacuri orchestrate și, mai grav, cum oricine îndrăznește să o critice este automat plătit de Daniel Băluță. Realitatea este însă mult mai simplă și mai puțin conspirativă: pentru marea masă a oamenilor, acest personaj politic este doar un nume văzut la televizor, fără nicio conexiune personală sau interes de a-l cunoaște.
Ceea ce Ancuța pare să nu înțeleagă este că nu persoana ei, nici „Georgică Galerie” și cu atât mai puțin „Guru Georgescu” nu reprezintă miza reală, ci faptele și manipulările lor evidente care au devenit, pe bună dreptate, ținta criticilor publice.
Există o vorbă în popor care spune că nu iese fum fără foc, iar avalanșa de dezvăluiri despre manevrele acestui grup nu vine din neant, ci are la bază dovezi și acoperire în realitate. Este legitim să te întrebi, ca orice om de bună-credință, cum pot unii susținători să asculte cu atâta evlavie orice cuvânt rostit de acești lideri de opinie, de parcă ar fi sfinți coborâți pe pământ. Cât de naiv să fii să crezi că un jurnalist sau un politician implicat în astfel de jocuri de culise ar ieși vreodată în față să recunoască: „Vă mint și vă manipulez”? Puterea lor stă tocmai în capacitatea de a spune publicului exact ceea ce acesta vrea să audă, hrănind frustrări și validând teorii care nu fac altceva decât să spele creiere seară de seară.
Dacă înainte de 1989 accesul la informație era un lux sau o interdicție, astăzi trăim într-o eră în care adevărul este la doar un search distanță. Un simplu nume introdus pe Google poate scoate la iveală totul: de la istoricul familial și traseul politic, până la dosare penale și interese ascunse. În acest context, să rămâi captiv într-o bulă de manipulare devine o alegere, nu o fatalitate. Este timpul pentru o trezire colectivă la realitate. Nu toți suntem spectatori pasivi în acest teatru al absurdului și nu toți acceptăm eticheta de „proști” pe care această șleată încearcă, subtil, să o aplice celor care refuză să creadă în mesajele lor fabricate. Deșteptarea începe atunci când înțelegem că adevărul nu are nevoie de victimizare și nici de scenarii cu dușmani plătiți pentru a sta în picioare.
Leave a Reply