Fostul Premier și „Mita care nu mai e”

Se ridică cortina într-o Românie în care timpul este cel mai bun avocat. Doamnelor și domnilor, luați loc și urmăriți spectacolul vieții politice, unde personajul principal este nimeni altul decât Călin Popescu Tăriceanu, fostul premier, regele contractelor Microsoft și… al achitărilor magistrale! Acuzat că a primit o „amărâtă” de mită de 800.000 de dolari – da, ați auzit bine – Tăriceanu iese triumfător de pe scena justiției, dar nu pentru că a demonstrat că e nevinovat, ci pentru că… “s-a prescris fapta”! Ei, ce surpriză! Oare ce justiție avem? Într-o țară în care dosarele se prescriu mai repede decât se pot pronunța sentințele, Tăriceanu a reușit să evite confiscarea celor 800.000 de dolari pentru simplul fapt că „timpul le rezolvă pe toate”. Așa se face la noi: dacă reziști suficient în labirintul justiției, faptele devin un simplu „detaliu istoric”. Procurorii au clădit un dosar, mass-media l-a terfelit prin toate noroiurile posibile, iar la final… ce să vezi? Domnul fost premier își vede liniștit de viață, achitat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar să ne întoarcem la 2008, când, potrivit DNA, Călin era un premier cu influență, iar un contract micuț de câteva milioane pentru licențele Microsoft în școli părea să aibă nevoie de o mână de ajutor. Și ce să faci? Un telefon, o semnătură și pac! Dintr-o dată, campania electorală a domnului Tăriceanu e finanțată din bani „neștiuți”, iar consultanții celebri israelieni Arthur Finkelstein și Tal Silberstein (căci, nu-i așa, românii nu se pricep la campanii electorale) vin să ajute. DNA a tot insistat: „mită, mită, mită!” Dar justiția românească a zis: „Ei, lăsați, că a trecut timpul!” Acum, domnul Tăriceanu iese la rampă, cu un zâmbet ironic și puțin obosit de atâtea procese care, surpriză, nu au dus nicăieri. E un exemplu viu al modului în care Justiția românească își duce propriile bătălii – nu pe fond, ci pe durată. Faci față destul de mult timp? Felicitări, ești liber! Presa, cu obișnuita-i pasiune pentru dramatism, a înfierat la foc mic povestea cu mita de 800.000 de dolari, imaginând scenarii în care saci de bani erau trimiși pe sub mese. Iar noi, simpli muritori, ne imaginam cum acei bani au fost folosiți pentru strategii politice „complexe”, din care țara ar fi ieșit „întărită”. În realitate, banii sunt acum o amintire vagă, ca un vis din care s-a trezit doar prescripția penală. Așadar, dragi români, rețineți: dacă vreți să aveți succes într-o lume a justiției infinite, nu vă grăbiți! Lăsați faptele să se coacă bine la dospit, căci timpul este cel mai bun avocat. Nu vă temeți, drumul spre achitare este pavat cu procese interminabile și articole de presă furibunde. Și la final? O achitare glorios prescrisă! Până la următorul dosar prescris, să trăiască România!